Atentie: acest material contine plasare de amintiri neplacute, frustrare si sentimente contradictorii! Nerecomandat debitorilor!

Episodul 1: Dupa lupte epice (sau grotesti, in functie de unghiul din care este privita problema) in Parlament, purtate prin toate comisiile permanente sau inventate ad-hoc, prin gura tuturor grupurilor de interese formate in jurul unei tigari “de dupa” prin balcoanele Casei Poporului, prin toate casutele (ultra)securizate de mail, prin toate telefoanele cu fir scurt, foarte scurt sau wireless, prin toti purtatorii de cuvant si de serviete dubioase ai “mediului de afaceri” si ai “investitorilor strategici”, bantuind neobositi pe holurile lungi si intunecoase ale Parlamentului, este votata legea darii in plata. Chinuit parcurs, de vreme ce nici Administratia Prezidentiala nu a pregetat sa o faulteze in careu, intr-un ultim efort disperat al autointitulatelor elite, solid flancate de lobby-sti si de ambasadori ai tarilor-stindard al democratiei, de a inabusi crunta amenintare.

Nu la adresa lor, Doamne fereste!, caci ei sunt oameni rationali, ponderati, cu frica de Dumnezeu si se multumesc cu putinul pe care il au. Dar ce te faci cu economia spulberata de o lege catastrofala, care va arunca democratia in Ev Mediu timpuriu? Ce te faci cu o lege care va lasa fara loc de munca sute de mii de oameni, care va azvarli familii cu copii in strada, care va destabiliza societatea mai dihai ca un razboi nuclear? Ce te faci cu o lege care va parjoli depozitele bancare ale oamenilor cinstiti, spre indestularea unor hulpavi saraci, certati cu legea, cu morala crestina si, in general, cu umanitatea, biciuiti de la spate de profitori rapace si de interese populiste si nocive ca furadanul?

Cam asta au urlat bravii soldati de teracota ai lumii financiare la vremea respectiva, condusi cu mana de fier si cu precizie de lunetist de cel mai longeviv maresal bancar de pe planeta, garnisit cu epoletii gloriei (post)comuniste, Mugur Isarescu, si purtati, ca intotdeauna, de valul propagandist al unei bune parti a mass-media obediente si vesnic datoare cu “o pozitie impartiala”. Completat cu hoarde uriase de trolli, tabloul a devenit apocaliptic. Banul, ochiul dracului, a hipnotizat societatea cu minciuni sfruntate. Fake-news-urile ieseau la foc continuu din canalele media, ca niste serpi veninosi din palarii, dirijati de fluiere securistoide. Poate doar isteria indusa in campaniile electorale sau in preajma motiunilor de cenzura sa se apropie, vag, de nivelul de paranoia masurabil in acele zile.

Totusi, manevra n-a functionat. Pana la urma, biata lege a intrat in vigoare. Ghinion.

Sigur, scenariul horror nu s-a oprit aici. Haituita in instante mai ceva ca un mistret de la Balc, biata dare in plata, ingrozita, istovita si exclusa de la aplicare de catre judecatori, ajunge la bastionul integritatii Justitiei in Romania – lucru bun, aparent, caci cine poate aduce lumina si pacea intre justitiabili mai bine decat insasi onorata Curte Constitutionala?

Mii de solicitari (cu certitudine, nicio lege de pe planeta nu a mai fost contestata intr-atat) au pornit catre onorata Curte, nobile purtatoare de sentimente impartite. Debitorii escrocati de banci ani de-a randul sperau sa li se faca, in sfarsit, dreptate. Lobby-istii verosi, deranjati din cale afara in activitatile lor ultraprofitabile de indrazneala unora de a cere normalitate contractuala, pregatisera in forta si pe toate caile posibile revenirea la starea anterioara. Toata lumea astepta decizia Curtii Constitutionale.

Si, totusi, de unde atata deranj? De unde pana unde atata vanzoleala nationala cauzata de o simpla lege?

Tehnic vorbind, legea darii in plata, asa cum a fost ea definita initial, avea la baza un principiu corect, si atunci, si acum, intrucat principiile corecte sunt corecte intru eternitate si nu se schimba peste noapte: reglementa, din punct de vedere juridic, impartirea riscului unui contract de credit intre debitor si creditor.

Faptic, inainte de aparitia legii, in cazul in care un debitor nu mai achita ratele unui credit ipotecar, era deposedat de proprietatea luata pe credit, pe care creditorul o vindea, aproape intotdeauna, la un pret infim fata de valoarea de piata, intr-o palida tentativa de a-si recupera prejudiciul. Intentionat palida era tentativa, pentru ca diferenta neacoperita din sold era vanduta unei firme de recuperare, care vana omul pentru restul de datorie pana la sfarsitul vietii, de cele mai multe ori, banii respectivi ajungand, astfel, in sanul aceleiasi familii mari si fericite, compuse din bancheri, recuperatori de creante, samsari imobiliari (da, desigur, si proprietatile, dupa aruncarea oamenilor in strada, sunt vandute, de cele mai multe ori, unor entitati “de casa”), executori judecatoresti, notari, judecatori – imbogatite peste masura, in timp, printr-un melanj premeditat de legi proaste, abuz de putere si escrocherii inimaginabile. Tot acest angrenaj demonic, sustinut de un mediu politic complice si slugarnic, strivit de dosare penale inventate sau nu, a impins in ruina sute de mii de familii, cauzand daune uriase intregii societati.

Dupa intrarea in vigoare a legii, o parte din acest risc era, in mod firesc, trecuta in curtea bancilor. In caz de neplata, omul ramane fara proprietate, banca o vinde la pretul pietei, de data aceasta, pentru a-si recupera in mod real toata datoria sau o buna parte din ea, ramane si cu ratele platite de debitor, constand in sold, dobanzi, comisioane, eventuala diferenta de curs valutar, asigurari de viata si orice alte bazaconii i-a trecut bancii prin cap sa mai perceapa de la cetatean, cei doi isi dau mana (daca mai pot mima acest ultim gest formal – nu e obligatoriu) si isi vede fiecare de drum, fara sa mai datoreze nimic unul altuia.

Mai exact, debitorul are un risc cert, acela al banilor deja achitati si al pierderii proprietatii, care nu va mai intra niciodata in patrimoniul lui. Pierderile de factura emotionala, adevarate drame, de cele mai multe ori infinit mai mari fata de cele materiale, pot fi trecute la “si altele”, pentru ca, oricum, nu isi mai pierde nimeni timpul cu astfel de fleacuri.

De cealalta parte, banca are un posibil risc, aparut doar in cazul devalorizarii proprietatii pe piata, risc care, oricum, ar fi acoperit, in marea majoritate a cazurilor, cu banii deja platiti de debitor. Mai degraba, un risc teoretic, tradus, in genere, in cifre nesemnificative.

Ei bine, treaba aceasta bancherii nu au putut sa o tolereze. Nu atat marimea ipoteticelor pierderi, cel mai probabil inexistente per total, cat ideea de a le fi stirbita o pozitie de forta si de superioritate, de privilegiu absolut, castigata de-a lungul sutelor de ani, din vremuri aproape imemoriale, cand stramosii bancheri legau iobagul datornic si obraznic cu capul in jos si ii desfatau nasul cu fum de ardei iute, intru recuperarea datoriilor. Ne putem imagina ce jale a fost dupa promulgarea legii – cum se uitau ei, bancherii de azi, in ochii blajini ai tablourilor de familie cu bancherii de ieri, de pe peretii caselor neverosimil de scumpe, si cum simteau dojana inaintasilor, tristi ca au lasat in urma lor niste natafleti, pe care ii calca legea in picioare, ca pe orice mojic. Si care habar n-au cum e cu relatiile la nivel inalt. Nu, bunicule, iti jur ca asta nu se va intampla!

De aici, toata nebunia.

Episodul 2: Odata cu decizia 623/2016, Curtea Constitutionala, care ar fi trebuit sa faca ordine in tot acest peisaj deprimant si irespirabil, incepe un sir inexplicabil de gafe, menite sa amane aplicabilitatea legii cu ani buni – mai exact, cu vreo cinci, pana in prezent. Greu de explicat ce a gandit, intentionat, prevazut Curtea. Cert este ca efectele concrete au fost unele ingrozitoare.

Prin decizia sus-pomenita, onorata Curte precizeaza ca legea este, in linii mari, constitutionala, doar ca este nevoie de interventia unui judecator, care sa verifice daca este respectat principiul impreviziunii. Principiu care spune ca un contract este “lovit” de impreviziune daca in desfasurarea lui intervin evenimente exterioare care dezechilibreaza major contractul, impovarand excesiv, in acest fel, una din parti – in cazul de fata, debitorul. Cu ocazia aceasta, Curtea apeleaza la notiunea de ruina financiara a debitorului, intervenita in acele cazuri in care debitorii, ingenunchiati financiar, nu isi mai pot plati ratele. Si devin, astfel, buni de dat in plata.

Mai concret, Curtea spune ca sunt eligibili pentru dare in plata doar debitorii “cinstiti” – care vor sa plateasca, dar nu mai pot, spre deosebire de debitorii “smecheri” – care pot sa plateasca, dar nu mai vor. Iar acest lucru trebuia constatat de un judecator.

Teoria, una prezumabila – la limita – a fi de buna credinta, s-a dovedit un fiasco in practica. Fara sa stabileasca o modalitate clara si dupa ce criterii se face impartirea pe doua randuri a debitorilor “buni”, care merita sa dea in plata, de cei “rai”, care nu merita un asa privilegiu, Curtea a pus in mana judecatorilor o ruleta ruseasca cu efecte sinistre.

Pentru ca, in practica, este imposibil sa cataloghezi arbitrar, din punct de vedere juridic, un om ca fiind “bogat” sau “sarac”, fie si in raport cu capacitatea de plata a unor rate dintr-un contract. Un datornic care “mai poate” sau “nu mai poate” plati o datorie. In societate exista miriade de situatii personale, sociale, familiale, profesionale, ierarhice, etnice sau, de ce nu, mentale. Posibilitatile si capabilitatile oamenilor pot fi evaluate dupa varsta, caracter, stare de sanatate, inteligenta si dupa alte o mie de criterii. Poti naviga, ca judecator, prin viata si prin mintea unui om, sa poti determina daca e bogat sau sarac? Daca vrea sa mai plateasca sau nu? Daca este un om de buna credinta sau nu? Daca munceste pe bani mai putini pentru ca e lenes sau pentru ca vrea sa se preocupe si de viata si familie, in pofida impovararii excesive prin niste rate la banca triplate peste noapte? Exclus. Esti judecator, nu psiholog, asistent social, expert in resurse umane, analist financiar si mental coach la un loc. Iar toate astea, oricum, nu au treaba cu impreviziunea, in ciuda cartilor mizerabile scrise de lobby-istii bancari fara pic de umanitate, dar cu minti diavolesti.

Este greu ce descris ce a urmat in instante: procese cu zeci de termene, intinse pe ani buni, solicitari absurde ale judecatorilor, pledoarii ale avocatilor bancilor parca desprinse din studiile de psihiatrie, epuizare si dezamagire maxima pentru avocatii debitorilor, care si-au vazut munca aruncata, cinic si ranjit, la cos. Debitorii au fost somati sa isi prezinte veniturile, veniturile rubedeniilor pana la a saptea spita, pensiile pe care nu le incasasera, dar urmau sa o faca la o batranete pe care, in acest ritm, oricum nu o mai prind, carnetele de CEC prin care solicitau Dacia pe vremea lui Ceausescu, certificatul prenuptial din ziua nuntii, iar debitorii din Silistea-Gumesti-ul lui Ilie Moromete trebuiau sa aduca si chitantele prin care aratau ca bunicii lor platisera fonciirea catre Jupuitu’.

Hartiile erau, oricum, cerute degeaba, doar pentru a fi mimat actul de justitie: aproape invariabil se dadea castig de cauza bancii. Oamenii au fost calcati in picioare. Tot entuziasmul s-a dus pe Apa Sambetii, spre satisfactia unor reprezentanti cinici, robotici, ai bancilor (dintre care unii, cei mai agresivi si mai lipsiti de scrupule, nu se sfiisera sa ii jigneasca pe debitori chiar in fata Curtii Constitutionale). Ploua cu decizii copy-paste, pline de erori insuportabile, in care debitorul “paste” era considerat bogat (deci neeligibil pentru a da in plata) pentru ca “paste”-ul il inzestra virtual cu un teren sau cu vreun apartament in plus, al proprietarului de la “copy”. Umilinta si bataia de joc au devenit practica unitara. Putinele cazuri de castig ale debitorului, in situatii extreme de ruina personala sau in ograda unor completuri judecatoresti care si-au mai pastrat cat de cat ratiunea, au devenit evenimente notabile. In pseudo-analiza ruinei debitorului, instantele au instaurat, de fapt, starea de ruina absoluta a justitiei, aflata si asa in pragul colapsului. Tupeul si dezumanizarea au atins paroxismul, nu o data judecatorii batjocorind oamenii direct in sala de judecata si trimitandu-i sa plateasca, chiar daca au boala in faza terminala, si-au pierdut locul de munca sau rata s-a triplat. Un judecator a spus ca e impreviziune doar atunci cand Romania se afla in razboi cu tari cu care nu s-a mai razboit in istorie. Daca izbucneste razboiul cu turcii, cu lesii sau cu tatarii – prost lucru, nu poti da in plata, pentru ca ne-am mai batut cu ei la Calugareni, la Podul Inalt sau in Codrii Cosminului. Cum sa nu prevezi tu, urmasul celor mai viteji dintre traci, cand faci un credit, ca e posibil sa te atace urmasii lui Suleyman Magnificul? Aferim, bre!

Pe multi judecatori, spiritul pseudoelitist al celor care ii presau zi de zi sa strambe aplicarea legii i-a patruns din plin si i-a mutilat. Altii erau mutilati deja. Asa s-a scris istoria neagra a unui esec juridic de proportii.

Toate aceste atrocitati juridice – petrecute in sunetul de fanfara ruginita al aceleiasi mass-media slugarnice, care, sub bagheta magica a propagandistilor-sefi cocotati in varful sistemului bancar, prezentau situatia ca pe o revenire la normalitate. Colcaia presa “de specialitate” de opinii ale bancherilor si ale parerologilor de profesie, impregnate cu o bucurie tampa, ca a unui psihopat care a pus mana pe un animal neputincios si il schingiuieste. Bunicii-bancheri din tablouri se uitau mandri din nou, iar sampania era din nou savurata la partidele de golf. Revenisera la butoane.

Lucrurile au scapat, efectiv, de sub control.

Episodul 3: Curtea Constitutionala isi da seama de grozavia juridica savarsita si hotaraste sa o peticeasca. Le-o fi spus cineva magistratilor, intre timp, probabil, ca treaba Curtii Constitutionale este sa garanteze respectarea Constitutiei. Iar situatia pe care o creasera nu avea nicio legatura cu Constitutia. Ba din contra.

Apare, astfel, o noua decizie (415/2018), prin care, printr-o tentativa din nou esuata de a schimba ocaua mica din mana Justitiei legate la ochi si siluite in forma continuata cu o balanta ceva mai apropiata de ideea de dreptate, onorata Curte schimba modul de analiza a impreviziunii, inlocuind discret notiunea de ruina personala a debitorului (prin care judecatorii analizau daca debitorii mai pot plati sau nu) cu ruina contractuala, adica eventualul dezechilibru al situatiei contractuale in sine, fara a mai prezenta importanta situatia financiara a debitorului.

Cu alte cuvinte, debitorii nu trebuie sa mai aduca talonul de pensie de la CAP al bunicii, bonul de casa de la consignatia din colt, dovada ca porcul din curte i-a fost confiscat cand cu pesta porcina si alte inscrisuri deosebit de importante, care sa ajute judecatorul sa inteleaga profund si la milimetru situatia financiara a amarasteanului din fata lui.

Asta, in teorie. In practica, nu s-a schimbat nimic, aproape toti judecatorii, in afara catorva exemple sporadice, au ignorat cu gratie noua decizie, continuand sa dea dreptate bancilor pe banda rulanta. Tonele de hartii inutile au continuat sa umple dosarele, amanate indefinit de la un termen la altul, apoi trantite prin motivari bizare.

Din nou, o idee buna in teorie devine inutilizabila (intentionat sau nu) in practica. Din nou, in lipsa unor criterii clare in functie de care se poate considera ca un contract este in ruina sau nu, noua abordare nu se aplica. Debitorii indura in continuare umilinta din instante.

Episodul 4: Parlamentul revine cu un update la lege, care are ca principal scop sa reglementeze situatiile de impreviziune si sa puna capat nebuniei din salile de judecata. Dupa un parcurs legislativ mult mai lipsit de turbulente fata de forma initiala a legii, aceasta modificare ajunge din nou la Curtea Constitutionala.

Concret, Parlamentul instituie ca situatie de impreviziune cresterea datoriei lunare cu cel mult 20%, indicand instantelor ca solutie practică reechilibrarea contractelor la o obligatie lunara de plata plafonata la acest grad de crestere.

Prin Decizia 731/2019, Curtea respinge argumentele noului proiect de lege. Practic, spun judecatorii Curtii, initiativa Parlamentului de a stabili criterii concrete de stabilire a starii de impreviziune este mai mult decat laudabila, intrucat Curtea nu are competentele necesare pentru acest lucru, doar ca pragul de 20% este prea mic.

Mai mult, onorata Curte arata ca judecatorii nu ii respecta deciziile. Foarte corect, dar doar partial.

Legea este intoarsa in Parlament, intr-un etern joc de-a “cald-rece-frige”.

Episodul 5: Parlamentul modifica pragul respectiv, la 52.6%, intr-o tentativa timorata si intuitiva de a ghici doleantele laconicilor judecatori, care s-ar parea ca ar sti cat trebuie pus in lege, dar, totusi, parca nu stiu prea exact, parca nu ar avea nici competente pe acest subiect, dar parca s-au si pronuntat deja, si, oricum, sunt poker-face (cum ii sta bine oricarui magistrat) cand vine vorba de impreviziune, asadar, cimilitura juridica se perpetueaza, intr-un ultim efort disperat de a-si gasi izbavirea si dezlegarea intr-un sistem de drept legat cu mii de noduri, peticit si cusut cu ata alba pe toate partile. Si, totusi, cu pantalonii vesnic rupti in fund.

O ultima tentativa de restabilire si punere in cadru legal a unor principii foarte clare si banal de logice va avea loc in curand in fata aceluiasi bastion al integritatii Justitiei in Romania. O ultima sansa la dreptate pentru debitorii inselati de bancheri si umiliti de sistemul de drept din Romania. De data aceasta este simplu, pentru ca, efectiv, biata dare in plata chiar nu mai are in ce cotlon sa fie hartuita si maltratata, ca pana acum: va exista o solutie corecta, menita sa instaureze normalitatea in contractele de credit din Romania, sau se va pune lacat pe vecie acestei legi transformate intr-un cosmar de un stat incompetent si corupt pana la os, condus de experti in a te purta la nesfarsit in meandrele concretului.

de Ion Robu, vicepreședinte CREDERE